Legenda spune că din fântâna de la Bordeiul Babei, câteodată, în nopțile cu lună plină, se auzeau glasuri scâncind, cântând ori bocind și, dacă te uitai în adâncul ei, vedeai în luciul apei un chip de mireasă. Mulți sunt convinși că au văzut năluca femeii, fantoma miresei care apărea brusc în fața oamenilor împietriți de spaimă și le lua mințile.

Fântâna de la Bordeiul Babei se afla lângă conacul Moșiei Poleni și avea colacul cu o formă mai ciudată, destul de rar întâlnită, chiar misterioasă pentru aceste locuri. Copil fiind, vedeam fântâna părăsită, în paragină, într-un colț de grădină plin de bulihari și ciulihari, pe care oamenii și chiar și vitele îl ocoleau!

 O ”hotarnică” (un document) din 16 decembrie 1802 menționează astfel hotarul dintre moșiile Ulmi și Poleni: ,,…am aflat o piatră veche, așa zisă la Alisandru Rusu (Chetroiul din Hotar, din imagine ), mergând apoi pe la fântâna de la Bordeiul Babei … șî pân la Bahluiul cel bătrân ”.

Hotarul cu piatra veche menționată în documentul din 1802, în vale (stânga) era ”Bordeiul Babei” cu fântâna care există și azi, dar e acoperită cu aluviuni, iar în fundal ,, Bahluiul cel Bătrân”, pe aici, în vremuri de demult, trecea ȘLEAHUL (drum de mare circulație), ce venea de la Coarnele Caprei, Belcești, Ulmi-Poleni, Târgul Frumos, și făcea legătura cu gurile Dunării și Liov, Polonia. (Foto, 1982)

Piatra de Hotar – menționată în 1802 – parte din Memorialul ”Ulmi-Poleni”

Legenda își are originea în anii de grea încercare a Primului Război Mondial, când, odată cu retragerea armatei române în Moldova, în decembrie 1916, a sosit în satul Ulmi-Poleni, pentru a se reface, Regimentul 61 Infanterie, care includea cam 1.500 de militari. Aceștia fuseseră mobilizați în iulie 1916 pentru ca, două luni mai târziu, să ia parte la apărarea trecătorilor de la Predeal-Comarnic și apoi la ,,Bătălia pentru București” de la Argeș-Neajlov. Ajungând la Ulmi-Poleni, s-au adăpostit, care și cum au putut, pe la casele oamenilor din sat răsfirate pe râpa Mangului, ori și-au făcut bordeie în pământ, iar la Conacul Moșiei s-a instalat comandamentul și infirmeria. Fiind o iarnă grea, majoritatea s-au îmbolnăvit, mulți dintre ei murind de tifos, o boală groaznică transmisă de păduchi.

Mergând pe firul întâmplărilor, în vara lui 1916, mirele a trebuit să plece la război chiar în seara nunții. Mireasa, la venirea primăverii, a plecat în căutarea lui și așa a ajuns la Ulmi-Poleni. Acolo, a găsit doar o cruce pe locul unde era înmormântat mirele ei. Se spune că mireasa a dispărut fără urmă, dar mai apoi a început să apară, câteodată, năluca ei din adâncul fântânii de la conacul moșiei. 

De atunci, spune legenda, apa din fântână și-a schimbat gustul – a devenit sălcie, poate de la lacrimile miresei, și nu a mai fost potabilă. De aceea, acum 100 de ani, locuitorii din Poleni au construit ,,Ciușmeaua pe olane”, aducând apa de pe dealul Ulmenilor până în fața bisericii. De ce doar până în fața bisericii și nu oleacă mai la vale, mai aproape de casele lor? Oare o fi adevărat ce spune legenda, că de atunci, apa din fântânile lor, – și noi știm că erau trei fântâni acolo – , a devenit sălcie, sărată? Oare s-au temut ca și apa de la ciușmea să nu devină sălcie?

Conform legendei, la fântâna de la Bordeiul Babei și în preajma ei s-au întâmplat multe lucruri ciudate, misterioase, inexplicabile. Acolo a sfârșit un om care locuia peste drum – i-au găsit doar pălăria pe colacul fântânii. Unii zic că era lunatic, că se scula din pat și mergea prin somn pe uliță în nopțile cu lună plină; alții mai zic că ar fi fost vrăjit de mireasa din fântână și că și-a scos pălăria, a pus-o pe colac și a plecat după ea în adâncuri. De-a lungul timpului, unii oameni tineri și-au pus capăt zilelor aparent fără motiv, poate că trecând noaptea pe lună plină prin preajmă s-au văzut bântuiți de mrejele miresei și, chipurile, s-a legat necuratul de ei. Mulți s-au înecat în baraj atrași de mireasă în adâncuri, alții au căzut peste oblonul remorcii de la tractor, se zice că uitându-se după mireasă, altul s-a răsturnat cu tractorul într-o râpă, fugind după mireasă, și câte și mai câte.

Toate sunt întâmplări în mare parte adevărate și care au avut loc în preajma fântânii de la Bordeiul Babei. Și de aceea locul a devenit cunoscut ca fiind bântuit și oamenii au început să se teamă și să-l ocolească.

Îmi aduc aminte, copil fiind, că, într-o seară mohorâtă, cu burniță, mă întorceam singur acasă de la ”cumparativă” și, după ce am trecut de Chetroiul din Hotar, uitându-mă în vale, pe lângă gardul de cătină a lui moș Sandu, văd fantoma miresei care nu-și găsea alinarea și bântuia pe hotar în căutarea iubitului. Dau s-o rup la fugă îndărăt, dar înlemnesc, împietrit de spaimă, îmi îngheață sângele-n vine și mi se ridică părul în vârful capului. Ba mi se pare că de la chetroi se adună și stafiile spânzuraților (se spune că, pe vremuri, se îngropau spânzurații sub piatra de hotar ca locul să fie blestemat și piatra să nu fie mutată). Îmi fac cruce cu limba de mai multe ori și încep a cânta, a răcni un cântec auzit la flăcăii din sat. Totul se luminează când îl aud pe vecinul Bichir de peste gard : ”…Ce ai, mă, ești și tu flăcău de cânți?” Am scuipat de mai multe ori în sân și am fugit acasă speriat rău și ud în pantaloni. Bunica m-a luat cu ghinișorul, a stins câțiva tăciuni într-o strachină, mi-a făcut o cruce cu un tăciune pe frunte, apoi a început să mă descânte, stropindu-mă cu apa fermecată din strachină până am adormit.

Altădată, într-o seară geroasă cu lună plină, de parcă era ziuă, zăpada scârțăia sub opincile din piele de porc, mai mulți copii eram cu săniile pe hotar. Ne-am adunat lângă chetroi să facem un tren cu săniile și, deodată, auzim urlete, țipete, zgomote ciudate în gardul de cătină, parcă se dădea o luptă înfricoșătoare, am înlemnit cu toții, apoi a fost o mică pauză și iar a început”.

Toți au rupt-o la fugă la vale! Eu am rămas stană de piatră, nu aveam putere să mă mai mișc, parcă venea spre mine … da, din gardul de cătină, parcă avea ochii stecliți, urechile ascuțite, o coadă lungă pân la pârâu… se tot apropie de mine, se scarchină de picioarele mele, încă odată … și, …” niorlau”…”niorlau” , miau…miau. Și deodată m-am luminat ca prin farmec, era motanul cel roșu a lui bunicu. Îl iau în brațe și-l strâng cât pot ca să mă apere și o rup la fugă acasă, la bunica. În urma mea aceleași urlete, aceleași miorlăieturi, aceleași strigăte ciudate.

– Bunică, bunică, m-o salvat motanu de ,,ducă-se pe pustii”, era ,,ucigă-l toaca”, erau mulți în gardul de cătină de pe hotar și toți copiii au fugit!

– Uită-te, bunică, cum s-a luptat săracul! Are urechea ruptă, e zgâriat, e plin de sânge pe la bot! Oblojește-l, bunică!

Bunicu se uită la motan, îl prinde cu o mână de după cap și îi arde o vărguță la fund, dându-l afară din odaie în tindă. Din tindă motanul s-a urcat în pod unde avea culcușul lui cald, lângă cahlă.

– Ieși afară și te spală, golane!… Ți-a trebuit nuntă!

Mai târziu am înțeles că, atunci, în acea seară geroasă dar cu lună plină, pe hotar, în gardul de cătină, fusese o nuntă cu motani și pisici.

 După 100 de ani, regăsim colacul misterios, de formă ciudată, de la fântâna bântuită de stafii și de duhuri rele, după cum zic oamenii!

Pentru neuitare și aducere aminte, fântâna cu colac ciudat, misterios, de la Bordeiul Babei, a fost refăcută în incinta Memorialului ”Ulmi-Poleni” și, pentru a trimite în pustie duhurile rele, se cere a fi binecuvântată și curățată prin stropire cu apă sfințită.

V. Ciobanu