Categorie: Legende și amintiri

Legenda miresei din fântâna de la Bordeiul Babei

Legenda spune că din fântâna de la Bordeiul Babei, câteodată, în nopțile cu lună plină, se auzeau glasuri scâncind, cântând ori bocind și, dacă te uitai în adâncul ei, vedeai în luciul apei un chip de mireasă. Mulți sunt convinși că au văzut năluca femeii, fantoma miresei care apărea brusc în fața oamenilor împietriți de spaimă și le lua mințile.

Fântâna de la Bordeiul Babei se afla lângă conacul Moșiei Poleni și avea colacul cu o formă mai ciudată, destul de rar întâlnită, chiar misterioasă pentru aceste locuri. Copil fiind, vedeam fântâna părăsită, în paragină, într-un colț de grădină plin de bulihari și ciulihari, pe care oamenii și chiar și vitele îl ocoleau!

 O ”hotarnică” (un document) din 16 decembrie 1802 menționează astfel hotarul dintre moșiile Ulmi și Poleni: ,,…am aflat o piatră veche, așa zisă la Alisandru Rusu (Chetroiul din Hotar, din imagine ), mergând apoi pe la fântâna de la Bordeiul Babei … șî pân la Bahluiul cel bătrân ”.

Hotarul cu piatra veche menționată în documentul din 1802, în vale (stânga) era ”Bordeiul Babei” cu fântâna care există și azi, dar e acoperită cu aluviuni, iar în fundal ,, Bahluiul cel Bătrân”, pe aici, în vremuri de demult, trecea ȘLEAHUL (drum de mare circulație), ce venea de la Coarnele Caprei, Belcești, Ulmi-Poleni, Târgul Frumos, și făcea legătura cu gurile Dunării și Liov, Polonia. (Foto, 1982)

Piatra de Hotar – menționată în 1802 – parte din Memorialul ”Ulmi-Poleni”

Legenda își are originea în anii de grea încercare a Primului Război Mondial, când, odată cu retragerea armatei române în Moldova, în decembrie 1916, a sosit în satul Ulmi-Poleni, pentru a se reface, Regimentul 61 Infanterie, care includea cam 1.500 de militari. Aceștia fuseseră mobilizați în iulie 1916 pentru ca, două luni mai târziu, să ia parte la apărarea trecătorilor de la Predeal-Comarnic și apoi la ,,Bătălia pentru București” de la Argeș-Neajlov. Ajungând la Ulmi-Poleni, s-au adăpostit, care și cum au putut, pe la casele oamenilor din sat răsfirate pe râpa Mangului, ori și-au făcut bordeie în pământ, iar la Conacul Moșiei s-a instalat comandamentul și infirmeria. Fiind o iarnă grea, majoritatea s-au îmbolnăvit, mulți dintre ei murind de tifos, o boală groaznică transmisă de păduchi.

Mergând pe firul întâmplărilor, în vara lui 1916, mirele a trebuit să plece la război chiar în seara nunții. Mireasa, la venirea primăverii, a plecat în căutarea lui și așa a ajuns la Ulmi-Poleni. Acolo, a găsit doar o cruce pe locul unde era înmormântat mirele ei. Se spune că mireasa a dispărut fără urmă, dar mai apoi a început să apară, câteodată, năluca ei din adâncul fântânii de la conacul moșiei. 

De atunci, spune legenda, apa din fântână și-a schimbat gustul – a devenit sălcie, poate de la lacrimile miresei, și nu a mai fost potabilă. De aceea, acum 100 de ani, locuitorii din Poleni au construit ,,Ciușmeaua pe olane”, aducând apa de pe dealul Ulmenilor până în fața bisericii. De ce doar până în fața bisericii și nu oleacă mai la vale, mai aproape de casele lor? Oare o fi adevărat ce spune legenda, că de atunci, apa din fântânile lor, – și noi știm că erau trei fântâni acolo – , a devenit sălcie, sărată? Oare s-au temut ca și apa de la ciușmea să nu devină sălcie?

Conform legendei, la fântâna de la Bordeiul Babei și în preajma ei s-au întâmplat multe lucruri ciudate, misterioase, inexplicabile. Acolo a sfârșit un om care locuia peste drum – i-au găsit doar pălăria pe colacul fântânii. Unii zic că era lunatic, că se scula din pat și mergea prin somn pe uliță în nopțile cu lună plină; alții mai zic că ar fi fost vrăjit de mireasa din fântână și că și-a scos pălăria, a pus-o pe colac și a plecat după ea în adâncuri. De-a lungul timpului, unii oameni tineri și-au pus capăt zilelor aparent fără motiv, poate că trecând noaptea pe lună plină prin preajmă s-au văzut bântuiți de mrejele miresei și, chipurile, s-a legat necuratul de ei. Mulți s-au înecat în baraj atrași de mireasă în adâncuri, alții au căzut peste oblonul remorcii de la tractor, se zice că uitându-se după mireasă, altul s-a răsturnat cu tractorul într-o râpă, fugind după mireasă, și câte și mai câte.

Toate sunt întâmplări în mare parte adevărate și care au avut loc în preajma fântânii de la Bordeiul Babei. Și de aceea locul a devenit cunoscut ca fiind bântuit și oamenii au început să se teamă și să-l ocolească.

Îmi aduc aminte, copil fiind, că, într-o seară mohorâtă, cu burniță, mă întorceam singur acasă de la ”cumparativă” și, după ce am trecut de Chetroiul din Hotar, uitându-mă în vale, pe lângă gardul de cătină a lui moș Sandu, văd fantoma miresei care nu-și găsea alinarea și bântuia pe hotar în căutarea iubitului. Dau s-o rup la fugă îndărăt, dar înlemnesc, împietrit de spaimă, îmi îngheață sângele-n vine și mi se ridică părul în vârful capului. Ba mi se pare că de la chetroi se adună și stafiile spânzuraților (se spune că, pe vremuri, se îngropau spânzurații sub piatra de hotar ca locul să fie blestemat și piatra să nu fie mutată). Îmi fac cruce cu limba de mai multe ori și încep a cânta, a răcni un cântec auzit la flăcăii din sat. Totul se luminează când îl aud pe vecinul Bichir de peste gard : ”…Ce ai, mă, ești și tu flăcău de cânți?” Am scuipat de mai multe ori în sân și am fugit acasă speriat rău și ud în pantaloni. Bunica m-a luat cu ghinișorul, a stins câțiva tăciuni într-o strachină, mi-a făcut o cruce cu un tăciune pe frunte, apoi a început să mă descânte, stropindu-mă cu apa fermecată din strachină până am adormit.

Altădată, într-o seară geroasă cu lună plină, de parcă era ziuă, zăpada scârțăia sub opincile din piele de porc, mai mulți copii eram cu săniile pe hotar. Ne-am adunat lângă chetroi să facem un tren cu săniile și, deodată, auzim urlete, țipete, zgomote ciudate în gardul de cătină, parcă se dădea o luptă înfricoșătoare, am înlemnit cu toții, apoi a fost o mică pauză și iar a început”.

Toți au rupt-o la fugă la vale! Eu am rămas stană de piatră, nu aveam putere să mă mai mișc, parcă venea spre mine … da, din gardul de cătină, parcă avea ochii stecliți, urechile ascuțite, o coadă lungă pân la pârâu… se tot apropie de mine, se scarchină de picioarele mele, încă odată … și, …” niorlau”…”niorlau” , miau…miau. Și deodată m-am luminat ca prin farmec, era motanul cel roșu a lui bunicu. Îl iau în brațe și-l strâng cât pot ca să mă apere și o rup la fugă acasă, la bunica. În urma mea aceleași urlete, aceleași miorlăieturi, aceleași strigăte ciudate.

– Bunică, bunică, m-o salvat motanu de ,,ducă-se pe pustii”, era ,,ucigă-l toaca”, erau mulți în gardul de cătină de pe hotar și toți copiii au fugit!

– Uită-te, bunică, cum s-a luptat săracul! Are urechea ruptă, e zgâriat, e plin de sânge pe la bot! Oblojește-l, bunică!

Bunicu se uită la motan, îl prinde cu o mână de după cap și îi arde o vărguță la fund, dându-l afară din odaie în tindă. Din tindă motanul s-a urcat în pod unde avea culcușul lui cald, lângă cahlă.

– Ieși afară și te spală, golane!… Ți-a trebuit nuntă!

Mai târziu am înțeles că, atunci, în acea seară geroasă dar cu lună plină, pe hotar, în gardul de cătină, fusese o nuntă cu motani și pisici.

 După 100 de ani, regăsim colacul misterios, de formă ciudată, de la fântâna bântuită de stafii și de duhuri rele, după cum zic oamenii!

Pentru neuitare și aducere aminte, fântâna cu colac ciudat, misterios, de la Bordeiul Babei, a fost refăcută în incinta Memorialului ”Ulmi-Poleni” și, pentru a trimite în pustie duhurile rele, se cere a fi binecuvântată și curățată prin stropire cu apă sfințită.

V. Ciobanu

În amintirea acelor vremuri …

”Terminasem clasa a VI-a ( anul 1964 ) și în vacanța de vară am fost selectat, împreună cu două colege, să mergem în tabără la munte. Profesorul Hatură ne cheamă într-o zi la școală să venim pregătiți ca și cum vom merge în tabără, adică să avem uniformă, pantofi, treining, pantaloni scurți, teniși, geamantan si altele necesare pentru două săptămâni.

Atunci eu nu aveam decât cravata roșie de pioner, pantaloni scurți din monton, o pereche de teniși purtați, așa că am apelat la Costică, vărul meu, care era cu trei ani mai mare, și am împrumutat uniforma de elev, o pereche de pantofi, șapcă și cămașa de pioner. Le înghesui toate în valiză, valiza cu care a făcut armata bădia Mitică, mai pun acolo un ștergar de cânepă, două cămeși, rubașca din monton (un fel de pulover), o pereche de izmene, o bucată de săpun si fuga la școală.

Fetele aveau geamantan la modă (era din carton cărămiziu), eu. … valiza lui bădia, dar eram tare mîndru că voi merge cu trenul (de fapt, cu trenul am mers prima dată atunci când am terminat clasa a VIII-a și am dat examen la Școala Profesională de Chimie).

Profesorul mă trimite într-o sală alăturată să îmbrac uniforma. Mă prezint mândru la cancelarie îmbrăcat de gală, cu pantalonii suflecati (erau prea lungi), mâneca vestonului peste vârful degetelor, pantofii târâiș ștrong-ștrong si valiza încuiată cu lacata de la zahata bunicii. Mergeam țanțoș în pas de defilare, ca atunci când se făcea adunarea pionerilor în careu pe unitate.

-Bine, Ciobanu, o să te anunțăm noi când, a zis profesorul.

Am plecat acasă și am așteptat să merg în tabară și… aștept și azi…”.

În amintirea acelor vremuri am hotărât, prin Asociația ”Ulmi-Poleni”, să organizăm o excursie la munte cu câțiva elevi ai clasei a VIII-a, din satul Ulmi, com. Belcesti, satul meu natal, în prima parte a lunii septembrie 2019.
Selecția a făcut-o domnul Popa Ion, profesor de istorie la Liceul Național Iași. La concursul cu tema ,,Istoria satului Ulmi ilustrată la Memorialul Ulmi-Poleni” s-au înscris 14 elevi ai claselor a Vll-a și a Vlll-a, din care au fost selectați șase.

În perioada 13-15 septembrie 2019, am plecat în excursia programată pe traseul: Memorialul ”Ulmi-Poleni”, Castelul Sturza și Mânăstirea Miclăușeni, Poiana Sărată cu Pasul Oituz, apoi Cetatea Râșnov și Parcul Dinozaurilor, de unde cu greu am reușit să-i adunăm ca să mergem să ne cazăm la Vila Florilor din apropierea Cascadei Bâlea din Munții Făgărași.

A doua zi a început cu o vizită la Cascada Bâlea, urcare cu telefericul pe Transfăgărășan la Lacul Bâlea (2034 m), apoi, copii însoțiți de un experimentat al urcatului în munți (Florin Ursache, consăteanul nostru), au urcat culmea Capra (2315 m) spre Vârful Vânatoarea lui Buteanu (2507 m), de unde au admirat Lacul Capra cu panorama ,,Fereastra Zmeilor”.

Am fost profund impresionat de bucuria copiilor când au coborât din teleferic și au văzut uimitoarea priveliște de la Bâlea Lac – stăteau pe loc și se uitau uimiți, roată, roată, când în sus la munți, când la albastrul de cristal al lacului -, apoi, după câteva fotografii, au rupt-o la fugă pe potecă să urce spre Șaua Caprei… bineînțeles, s-au domolit rapid.

Ultima zi a început cu o vizită la Muzeul Badea Cârțan, Cetatea Făgărașului, prin Pasul Oituz și … directia acasă la Ulmi-Poleni.

V. Ciobanu.

Castelul Miclăușeni

Biserica Miclăușeni

 

Cetatea RÂȘNOV

 

La Dinozauri, Râșnov

Cascada BÂLEA

TRANSFĂGĂRĂȘANUL, din teleferic

Vedere asupra Transfăgărășanului, din teleferic

 

BÂLEA LAC , 14 septembrie 2019

 

Șaua CAPRA, Munții Făgărași

 

Lacul CAPRA cu vedere spre Fereastra Zmeilor, Munții Făgărași

 

Muzeul ,,BADEA CÂRȚAN”

 

Un prinț și o prințesă la Cetatea Făgărași

 Cetatea FĂGĂRAȘI

Memorialul ULMI-POLENI, 15 septembrie 2019

Amorezu

Cobora grăbit Hotarul, cu traista la șold, ținând mândru ciomagul de corn și cu pălăria șmecherește pe-o ureche, cu dorința-i nestăvilită, avântându-se spre… zări albastre…

Așa îl vedeam eu, copil fiind, pe moș Niculai Păiuș din satul vecin, trecut bine de 70 de ani, care venea la bunicu să-l ducă în pețit* la cuscra* Casandra, vecina noastră.

În urma lui, molcom, cu mâinile la spate și burta înainte, strânsă bine cu o curea militară, venea moș Sandu să-o colăcească* pe cuscra Casandra.

Cuscra, o femeie frumoasă, înaltă și subțire, cu ochii mari și gura ”cam spurcată”* (cum zicea bunica), era vadană de mulți ani și trăia singură într-o casă mare, mai la deal de bunicu.

O auzeam pe bunica bagicurind prin ogradă:

 – Iaca vine iar ,,amorezu’’, coboară pe Hotar, oare ce i-o mai trebuind, că abia îș târâie oghelele !?

– Lasă-l, nevastă, că-i sângur, are și el inimă, are și el dorință…

– O fi având el dorința mare, dar, oare …

Bunicu îl întâmpina la poartă, stăteau un pic de vorbă, ajungea și moș Sandu, apoi o luau încet la deal spre cuscra Casandra. Noi, copiii, încheind alaiul, ne strecuram pe după prispă și ne ițam* pe la ferestre.

Cuscra îi aștepta în prag bucuroasă, apoi musafirii se așezau pe laiță*, bunicu la mijloc, cuscra în fața lor pe un scăunel. O măsuță rotundă cu trei picioare, acoperită cu un ștergar de borangic, o ventuză drept pahar, strachina cu sâmburi de bostan copți, plăcinte ”Poale-n brâu”, iar ulciorul cu vin din traista lu moș Păiuș în mână la bunicu.

Primul pahar bunicu, să vadă dacă-i bun vinul, apoi moș Sandu, cuscra și moș Păiuș mai la urmă. Mai schimbau o vorbă, mai cinsteau un rând, mai povesteau cum că n-a plouat demult, că păpușoii-s mici… și încă un rând, dar numai ei, pețitorii, uitând de cuscra și de moș Păiuș. După ce s-au aghezmuit bine au trecut la lucruri serioase.

– Cuscră Casandra, începu bunicu, îl cunosc dimult pi omul ista, îi om gospodar, poate vă înțelegeți, că șî el îi sîngur ca șî dumneta, sîngurătatea-i boală grea.

– Daaa… îi boală grea…, continua moș Sandu, ….și cumătra-i gospodină, daaa…, măi Niculai, tu ci zâci, dacă vă veți înțelege, te muți tu la noi la Poleni?

– Daaa…, măi Niculai, repetă moș Sandu, … cu ,,sanatatea” … cum stai ? Cumătra-i ,,gospodină”…, îi cam aprigă …, dac-o fi , să …. pi unde-i scoate tu cămeșa ?

Moș Păiuș schimba fețe-fețe, uitându-se la cuscra cu sfială.
– Îi ,,gospodar”…, ,,gospodar” , …. îl apără bunicu. A fost cioban la vremea lui, …. îi cam stătut amu, daaa, .… încă-i verde.
– Daaa…, cumătre Sandu, …. dacă sî vor înțălegi …. Pi Casandra …. cum zâci? …. s-o videm noi întîi, ….. c-așa-i datina, …. șî pi urmă Niculai, …. dac-o fi. Cuscra Casandra, înroșindu-se, râzând, dându-și ochii peste cap….
-Nuuu…, daaa…, eu, nuuu….
Mai cinsteau, mai povesteau că, …. au cinstit până s-o golit ulciorul …, apoi bunicu :

– Noi să ne retragim cumătri, mai rămîn ei, mai au di pus la cale una, alta…
– Nuuu , eu nu las fata sângură, zice cu arțag moș Sandu… Lasă, lasă, Neculai, altădată, mai vino, să vă cunoașteți mai bine!

– Daaa …cumătra face prescuri* de n-o lași?, întreabă bunicu cu subînțăles.
– Hai, Niculai, hai, acuși se întunică și ai drum lung p-în în sat la tine.

Cum plecau, intram repede la cuscra :
– Mătuș Casandră, iaca ț-am adus un cofăel cu apă proaspătă de la cismea, …uitându-mă cu jind la plăcinte.
Cuscra, bucuroasă, se ,,răcorea” * bine, bînd cu nesaț din cofăel, întinzându-mi o plăcintă, o plăcintă grozavă cum numai ea știa s-o facă.

*

Sâmbăta, spre seară, îmi făceam drum pe la poarta ei și dacă mirosea a plăcinte pregăteam răpijor cofăelul la îndemână, știam că a doua zi vine moș Păiuș.

În acea vară a mai venit de câteva ori, apoi a venit iarna.

Îl vedeam pe moș Păiuș, șontâc, șontâc, urca încet Hotarul, sprijinindu-se pe ciomagul lui de corn, se oprea uitându-se oftând înapoi, apoi pornea mai răpejor, mergând spre casa lui din satul vecin.

Cum a venit primăvara cuscra Casandra stătea duminica pe prispă și se uita pierdută spre Hotar…. poate…, poate…

Mai târziu am auzit că moș Păiuș a trecut la cele sfinte….

 

  *

Povestirea de față se bazează pe fapte și personaje reale din satul Ulmi-Poleni din perioada anilor 1950-1960.

Autor: V. Ciobanu

––––––––––––––––––––––––––––––––––

*AMOREZ = îndrăgostit, ibovnic
*cuscră = grad de rudenie

*a colăci = a recomanda pe cineva pentru căsătorie

*a avea gura spurcată = a spune glume nesărate

*a iți = a se uita la ceva pe furiș

*laiță = bancă din scânduri (fără spătar), așezată în lungul pereților în casele tradiționale

*sănătatea = aici, bărbăția
*aprigă = iute, focoasă

*a scoate cămeșa = a ieși din încurcătură

*,,îi gospodar” = aici, vigoare bărbătească, viril

*a fi cioban = cu referire la vigoare bărbătească

*datină = obicei, tradiție

*a da ochii peste cap = excitare, poftă

*a face prescuri = femeie curată trupește, de preferință bătrână, văduvă, este cea care face prescuri pentru biserică

*prescură = pâine mică sub formă de cruce, făcută din aluat dospit, din care se taie bucățele mici (nafură) ce se dau la biserică după împărtășanie

*,, a răcori” = a se potoli, a se calma.

 

 

Amorezii anilor 1950

 ”Amintire,
Într-un deal cu viorele
Cântă două păsărele
Una cântă și mai bine
Te iubesc numai pe tine,
Una cântă tot așa
Te iubesc, nu mă uita.


… domnișoara Frăsâna cu cavaleriu Ion… Lasă timpul care trece…” (indescifrabil)

Așa este scris pe spatele fotografiei, scris cu creion chimic prin anul 1948 (creionul chimic era mai deosebit – dacă voiam să scriu mai pronunțat, îl muiam un pic în gură).

Fotografia este făcută, probabil, la o nuntă, se vede macatul (cuvertura) din spate pus pe frânghia de uscat rufe. Să analizăm cu atenție fotografia:

Frăsâna, țanțoșă, cu gulerul brodat peste bluză, juponul apretat sub fustă, pe cap o floare prinsă cu pamblică, sprijinindu-se mândră cu mâna stângă pe umărul lui Ion, iar cu dreapta arată, făloasă, că sunt logodiți.

Ion, și el, îmbrăcat în straie de sărbatoare cu pantaloni bufați de șiac (postav) negru, șosete albe din lână țigaie peste pantaloni, la brâu bârneață în romburi, vesta din șiac sur cu bumbi (nasturi) auriți și guler bogat peste cămașa albă de borangic și… pălaria pe-o ureche.

Vedem aici portul tinerilor din satul Ulmi Poleni de acum 70 de ani.


Autor: Vasile Ciobanu

 

Școala veche din satul Ulmi-Poleni

Fotografie din anul 1939

 

Școala veche a fost construită în anul 1924, din furci de stejar si vălătuci, era acoperită cu draniță și a dăinuit până pe la 1970.


Prin anii 1960 eram elev in clasele primare și-mi aduc aminte că școala avea două săli de clasă, cancelaria și locuința directorului. Intrarea elevilor era printr-un paravan în stânga, prin spate.

O sală de clasă mai mare avea trei rânduri de bănci, iar banca din mijloc, din fundul clasei era numită ,,BANCA BOILOR”, rezervată celor slabi la învățătură ori care nu-și făceau lecțiile. Bineînțeles că am stat și eu, dar abonații erau vecinii mei, cei trei crai de la răsărit, căci locuiau în partea de răsărit a satului: Costică (”Talai”), Neculai (”Turcu”) și Costică (”Zurea”), după porecle.

Cum era școala pe la 1960? O mare bucurie să mergem la școală, o mare onoare să purtăm cravata roșie de pioner (atunci erau cinci-șase pioneri într-o clasă și atât), inspectorul deschidea ușa fără a fi anunțat și se așeza într-o bancă asistând la ore, directorul mergea seara pe la copii acasă să vadă cum își pregăteau lecțiile, iar câteodată mai întârzia cu bunicu la un pahar… de vorbă (avea și o poreclă, mai știe cineva?).

 Directorul Moisa, foarte respectat de săteni, locuia în incinta școlii împreună cu soția și cele trei fete, care erau deja la școli la oraș. Oare ce salariu avea pe atunci de reușea să întrețină familia la un nivel decent?

Bunicii mei nu știau carte, seara, la lumina lămpii stăteam pe scăunel cu cartea pe laiță cu bunicul de o parte și bunica de alta, le citeam din abecedar urmărind cu degetul rândul, uitându-mă la poze:

– Noi pe cartea noastră vedem un cal sur și un mânz roșu, noi pe cartea noastră vedem o vacă bălțată…

– Mariță, zicea bunicu, să știi că băietul nostru o să învețe carte, uite ce bine citește. Și așa m-o prins vecina Saveta, cum mă uitam la poze și ziceam că citesc.

Balanijul… într-o tigaie mare, spoită la țigani, bunica punea o lingură cu untură, o înferbânta bine la foc domol, apoi pe fundul tigăii câteva felii din mămăliga rămasă de cu seară, o prăjea bine până se rumenea pe o parte și pe cealaltă, presura deasupra brânză iute de oaie, mai turna și două ouă zbătute… și gata balanijul. Mâncam cu lingura de lemn direct din tigaie, mâncam cu atâta poftă, încât și azi, după atâția ani, tânjesc după balanijul de altadată.

Dimineața, înainte de a pleca la școală mâncam ceva, ori balanij, ori o strachinuță de chișleag, ori o ulcică de lapte acru cu mămăligă de cu seara, iar când ne grăbeam, bunica ne dădea ,,pachet”, adică într-o batistuță înfășura două felii de mămăligă coaptă pe plită, pe care bunicu le freca, pentru gust, cu un cățel, doi, de usturoi. Pe atunci copii nu prea luau ,,pachet“ la școală, eu, în recreația mare desfăceam cu fală pe bancă ,,pachetul“ și mâncam de zor nevoie mare. Mă uitam cu jind la Ileana lui Bichir, care avea câteodată ,,pachet “ două felii mari de pâine neagră de la oraș, unse cu marmeladă și le împărțea cu colega de bancă (deh…. Bichir era CFR-ist).

Pâinea în casă se făcea la ocazii deosebite (nunți, cumătrii), cozonacul de Paște, colaci de Anul Nou, dar în fiecare sâmbătă bunica făcea turte coapte pe plită și mai ales minciunele, steluțele prăjite în untură, presărate cu zahăr tos și ținute într-o covatică, acoperite cu un ștergar pentru a se muia… erau un deliciu.

Se mai cocea în cuptor mălai sau alivancă, mai ales atunci când era un praznic ori o adunare, în rest … mămăliga era la putere.

Ca îmbrăcăminte aveam pantaloni de siac bufați, cu pachește, rubască de monton în pătrățele, căciulă brumărie, de încălțat ,,botini” – un fel de bocanci din piele cu blachiuri la vârfuri și călcâie rămași de la bădia Mitică, pe care bunicu îi ungea din când în când cu untură de gâscă, bocanci pe care îi purtam numai la biserică (nu prea mergeam), o sărbătoare, la hram la bunica la Liteni, la serbare la școală. În rest, opinci din piele de porc cu părul în exterior și mai ales cele de gumă cu care, iarna, mergeam la vale și le foloseam drept schiuri. Necazul mare la ele era că atunci când intram în clasă trebuia să le curăț de glod, aveam o custură de lemn, o cârpă…. Stătea Veta (femeia cu întreținerea școlii) cu mătura la inspecție… de multe ori întârziam la clasă și direct în ,,BANCA BOILOR”.


…amintiri, … amintiri…

V. Ciobanu

© 2024 Ulmi Poleni

Theme by Anders NorenUp ↑